Așteptare – De ziua ta!

E noapte și e frig… și e pustiu,
E noapte, dar te-aștept deși-i tîrziu
În drumul meu prin viață,
Uneori e-atîta ceață!
Te rog Doamne, vino! Ajută-mă să alung norii,
Mă uit spre dimineață, aștept s-apară zorii…

E umbra tot mai deasă, iar frigul nu mă lasă
Și parcă tot mai lung e drumul spre acasă!
Dar eu mă rog și parcă văd în zare,
La mare depărtare
O stea pe cer, o rază de speranță
Tu vii din răsărit să vezi dacă lucrez,
Dar eu sînt în vacanță!

E prea lungă vacanța și parcă nu se gată,
Tu ai venit să-mi spui: „Ridică-te odată!“
Mă-ntrebi: „Unde-i talantul?“
„L-am pus într-un ștergar!“
„De ce?, ori vrei s-aleg pe altul
În locul tău spărturile să dreagă,
Și tot așa să-i dau și plata lui întreagă?!“

„Nu vrei să fii cu aceia ce lucră și veghează,
A căror osteneală nicicum nu încetează?“
„Da, Doamne! Dar știu că Tu ești aspru și drept!
Și de aceea… stau și-aștept!“
„Ce-aștepți? Să vină ziua cînd celui ce are-i voi mai da,
Iar celui ce n-are și ce are-i voi lua?!“

„Nu, Doamne! Vreau chiar acum, în acest ceas,
Să sufli-n scrumul ce-a rămas,
Să-aprinzi fitilul, să-i dai viață!
Să mă ridic la suprafață.
Mă-așteaptă acasă ai mei dragi,
Mai au speranță prietenii și oamenii de bine
Că eu mă-ntorc acasă și Tu vei fi cu mine.

„Ieri, a fost ultima zi în care n-am lucrat,
Doar am șomat…
Azi Tu ai venit, iar eu m-am regăsit.
Măine e ziua Ta
Și vom lucra!“

Scrisă în singurătate, în Detroit – America imensă dar pustie –
de ziua Anișoarei, 17 februarie 1993. (În iunie m-am întors acasă!).