Manifest pentru credinta

Credința este o realitate dinamică, așa cum noi, ca ființe umane, suntem într-o continuă devenire. Dinamismul credinței trebuie asumat în întreaga complexitate a credinței: ca un conținut de principii și adevăruri pe care îl primim (ne este revelat) și apoi facem efortul să îl înțelegem; ca încredere și experiență personală a unei relații cu persoanele divine; ca viață trăită angajat să cultive adevărurile asumate și să onoreze relația de iubire cu Dumnezeu față de semeni și întreaga lume.

Cu privire la conținutul credinței primite în Scripturi și din Tradiția Bisericii, nu putem niciodată să ne mulțumim că am aflat destul, că știm și ne putem baza pe un depozit pus la păstrare. Ființa noastră dinamică ne solicită mereu efortul de a regândi ceea ce știm, de a înțelege mai profund ceea ce ni se pare clar, de a cizela ceea ce e în stare brută. Fiindcă cunoaștem în parte nu înseamnă că trebuie să ne mulțumim cu puțin sau să relativizăm importanța chemării de a cunoaște, de a explora adevărurile revelate și de a le pune la lucru. Lectura nu mai este de mult un lux. Efortul și disciplina de a aloca timp citirii, meditației, dialogului cu cei care știu mai multe decât noi sunt necesități pentru a ține vie credința, pentru a da spiritului nostru cadența unei ființe care seamănă cu Dumnezeu. Care este cartea pe care o citești acum? Ce ai pe lista de lectură în a doua jumătate a acestui an? La ce a tresărit ființa ta, cu ce s-a îmbogățit din ultima carte citită? Când ai dăruit ultima carte? Cu cine ai povestit despre ultima carte citită? Câți bani mai ești dispus să pui deoparte pentru cărți? Credința vie presupune o curiozitate vie, o dorință de a cunoaște, de a fi în adevăr.

Raportarea la persoanele divine, la Dumnezeul cel adevărat primit prin cuvintele revelației dau credinței carne în însăși carnea ființei noastre. Conținutul credinței îmi spune că Dumnezeu mă caută mereu, comunică încontinuu. Și nu e suficient să știu din acest conținut al credinței că există o mare dragoste a lui Dumnezeu pentru mine, că există o statornică și puternică dorință a lui de a mi se face cunoscut, de a-mi împărtăși iubirea sa. E nevoie să intru în această aventură, să o trăiesc intens, să mă crească și să mă împlinească. Nu e suficient să ne hrănim cu experiențele trecutului, să ne amăgim cu înfrumusețarea unor lucruri trăite cândva când pasiunea pentru Dumnezeu mișca ființa asemenea unui îndrăgostit. E nevoie să cultivăm mereu, mai mult și mai mult legătura, experiența personală cu Dumnezeu. Dacă nu este întărită și dezvoltată relația aceasta fondatoare cu Isus Cristos, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, atunci nici celelalte legături ale noastre cu soții și soțiile, cu copiii, prietenii și vecinii nu vor avea un teren stabil și nu vor fi în ordine. Cum cultivi această relație cu el? Cum te mai rogi? Cât contempli frumusețea lui? Ce îți vorbește și ce îți place să îi spui?

Credința vie este pasiunea și dorința continuă de a auzi vocea lui Dumnezeu, de a ne bucura de prezența lui revelatoare. Credința înseamnă și fapte, angajare, o experiență a unei vieți guvernate de principiile credinței și animată de o relație de încredere și iubire. Este un mod de a trăi care pune în existență o lumină personală a complexității și frumuseții vieții în absolut toate detaliile ei. Credința nu se rezumă la activismul religios, la milostenie și conveniențe sociale. Este vorba despre o viață totală din care transpare angajamentul față de Dumnezeu și asumarea unui destin. Înseamnă experiența dependenței de Dumnezeu în toate lucrurile, căutarea călăuzirii și binecuvântării lui în toate aspectele vieții: de la modul în care ne realizăm activitatea profesională, ne îngrijim grădina, ne cheltuim banii, participăm la viața civică, ne plătim taxele și ne respectăm autoritățile, până la modul în care ne luăm deciziile, ne creștem copiii, ne îngrijim trupurile și sănătatea, ne respectăm promisiunile, vorbim oamenilor despre cât bine ne-a făcut Dumnezeu. Trăim credința la vedere? Punem în practică principiile pe care le știm? Ne pasă de adevăr, dreptate, bine și frumos? Ne măsurăm bine nevoile și posibilitățile? Avem timp și pentru nevoile celorlalți? Credința vie înseamnă înrădăcinarea tuturor acțiunilor și gândurilor noastre în adevărul credinței și în relația cu Dumnezeu. Acestea fac posibilă o viață împlinită, în ciuda provocărilor, încercărilor, suferințelor care pot să apară.

Dinamica credinței poate să însemne și regres, nu numai pași înainte, însă, cu certitudine, nu există stagnare. Normalitatea vieții creștine nu poate fi doar un progres liniar. Există și momente de îndoială, întrebări care își află greu răspunsul, momente de criză. Normalitatea presupune depășirea acestor etape, reașezarea pe direcția cea bună a unei dinamici care aduce progres. E important însă e să știm când apar probleme și cum anume să le gestionăm. Cum putem ști că regresăm? Ce semne avem pentru scăderea credinței noastre? Iată câteva exemple.
– viața ne devine tot mai complicată atunci când credința slăbește sau este pusă pe un plan secund. Ne împovărăm pe noi înșine cu prea multe și uităm că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Reușim prea puține, iar gustul reușitelor este amar și nu atingem împlinirea.
– vedem realitatea mai difuz și nu mai dibuim reperele. Orizonturile sunt prea îndepărtate și sunt plasate în zona idealului, sunt mutate în registrul unei posibile vieți viitoare.
– ajungem singuri și plictisiți, inclusiv de noi înșine. Ne obosește orice companie, nu suportăm prezența celuilalt. Preferăm o singurătate surdă, eventual înecată în amorțirea oferită de vreun produs ce provoacă dependență.
– suntem obosiți și stresați. Activitățile obișnuite devin poveri tot mai grele. Distracția nu ne priește și nu găsim soluții pentru odihnă.
– suntem triști, nu reușim să ne bucurăm de nimic;
– ne radicalizăm pozițiile, creăm dependențe morale și ideologice.

Credința are nevoie de salturi, de curajul de a depăși anumite limite, presiunile zilnice, ideologiile maselor, tihna omului ce își vede satisfăcute nevoile primare, îngustimea unor nemulțumiri și eșecuri. Nu ne putem plânge că nu avem sau nu putem găsi soluții. Nu putem da vina pe vremuri, că sunt mai rele ca niciodată și că Dumnezeu e mai puțin prezent în istorie. Există soluții mereu și acestea au la bază mai întâi recunoașterea stării de fapt, a neputinței sau impasului, a lipsei de putere sau de orizont. Nu e o capitulare în fața stării de fapt, ci o capitulare în fața lui Dumnezeu, un act de onestitate. Din fericire, de acest lucru suntem capabili și el vine din noblețea naturii noastre, oricât de neagră ar fi situația. Acest act de smerenie trebuie însoțit de unul de deschidere cognitivă, care să ducă la înțelegerea vremurilor, a contextului, a iconomiei lui Dumnezeu.

Comunitățile creștine trec printr-un impas, printr-o criză sistemică și identitară. Încă de la finalul secolului anterior, mari voci ale gândirii creștine (e suficient să amintim pe cardinalul Ratzinger sau pe episcopul Kallistos Ware) anunțau că trebuie să ne schimbăm mentalitatea și să renunțăm la ideea unei biserici a maselor mari de oameni. S-ar putea să intrăm, dacă nu am făcut-o deja, într-o perioadă a bisericii care trăiește în grupuri mici, izolate poate, care să reprezinte o ofertă printre multe altele și poate nu la fel de atrăgătoare. Șansa acestor comunități va fi dată de tăria și convingerea cu care își vor trăi credința, de puterea cu care vor lupta împotriva răului și nedreptății, de curajul cu care își vor afirma identitatea în lume. Aici se dă bătălia, în plan identitar. Nu e suficient să constatăm că masele mari de oameni nu mai știu ce înseamnă creștinismul și că Isus a ajuns un simplu profet printre alții. E nevoie de o schimbare de gândire și de strategie. Bătălia se mută în plan local, la nivelul comunităților locale. Soluțiile devin locale în sensul găsirii modalităților de a dezvolta proiecte de comunități mici viabile și realiste. Istoria bisericii ne ajută aici. O credință vie înseamnă și conștiința comuniunii cu înaintașii credinței, participarea la experiența lor de viață și la sprijinul lor moral. Avem exemple din istoria bisericii care ne pot ajuta în acest demers. Nu e nevoie de o revoluție de sistem, ci de o revoluție în plan personal, de decizia de a participa la viața unei comunități cu oameni reali, cu probleme reale, dar și cu credința că Dumnezeu e mereu acolo unde lucrurile se mișcă, unde ideile prind viață, unde oamenii sunt dispuși să sacrifice timp, energie, bani etc. Asemenea comunități trebuie să redescopere și să utilizeze ucenicia ca mod de viață și ca instrument formativ al noilor generații.

Comunitatea Străjerul a analizat și anticipat o serie din lucrurile prezentate mai sus. Încearcă un proiect local, în ciuda multor dificultăți. Însă acum trece printr-un impas. Unul al credinței. Prima parte a acestui text poate fi utilă pentru evaluare. Proba practică ce trebuie trecută este legată de ultimele două dimensiuni ale credinței prezentate mai sus. Au fost investiți ani de muncă, necesari dealtfel, în înțelegerea conținutului credinței. Mecanismul de lucru se pare însă că a avut scăpări la capitolul angajării personale în relația cu Dumnezeu a membrilor comunității și în afirmarea credinței prin angajare comunitară, prin integrarea întregii experiențe umane în datele credinței creștine. Avem nevoie de curajul unei rededicări, de convingerea că lucrarea lui Dumnezeu cu această comunitate e abia la început și are nevoie de participarea activă a tuturor. Avem nevoie să renască și curiozitatea cunoașterii, bucuria ospitalității, simțul rafinat al unui lucru de calitate, bucuria liturgică, simțul umorului, pasiunea slujirii. Avem nevoie să ne lăsăm din nou și din nou fascinați de Cristos, Fiul lui Dumnezeu venit la noi!

Autor: Dănuț Jemna

Back To Top