Paradoxul învierii

Paradoxul Invierii

Paradoxul învierii

Ma uit la fiinta-mi din lut, 
Prin stari ce-absurdul le-atinge, 
Puterea din mine se stinge, 
Eu merg spre necunoscut…

Mi-e dor de trecutul în care
In ‘lutul sculptat’ era viață;
Să scap în curând de-astă stare
Prin care fiinta-mi îngheață! 

Sunt viu dar sunt stins, o știu bine, 
Încerc să opresc entropia, 
Iar crâncena luptă din mine 
Se dă între neant și înviere! 

Mă zbat între abis și-orizonturi, 
Parcurg traiectorii răsfrânte; 
Ajută-mă Doamne prin fronturi 
Să las reînvierea să cânte! 

Mai am un fărâm de nădejde, 
Credința mi-e încă redută! 
Iubirea mă-mpinge spre Tine
Iar lupta? Nu este pierdută!

In ciuda imaginii frânte 
Zăresc infinitul iertării,
Trăiesc paradoxu-invierii,
Iar cerul începe să cânte! 

T.M.Muntean, Iasi 7 ianuarie 2019 

Back To Top