Diversificarea şi îmbogăţirea exprimării artistice nu este un act de voinţă din partea artiştilor, din dorinţa de a face ceva nou; emulaţia artistică, dorinţa de exprimare, de exteriorizare în plan artistic îşi are originea în complexitatea evenimentelor ce caracterizează o epocă, un secol, o naţiune.
Eşecul revoluţiei franceze (1789) al cărei ideal era înfăptuirea egalităţii între oameni, propovăduită de ideologii iluminişti, războaiele napoleoniene, consecinţele pe care le-au avut acestea în plan social şi politic, consecinţele tezelor unor cercetători şi ideologi ai epocii (Darwin, Nietzsche, Marx, Engels), au condus către diferite stări de spirit, care au generat atitudini multiple, precum şi modalităţi de exprimare dintre cele mai variate.
Artiştii au fost cei care au reacţionat prin arta lor la realităţile vieţii, unii mai pesimişti, decepţionaţi de mersul evenimentelor, alţii mai optimişti. Astfel, s-a pus accent pe sensibilitatea artistului şi s-a dat frâu liber subiectivismului în creaţie.
