Ultima obligație în Europa: să mori la timp

Ultima obligație: să mori la timp.
Mă uit în jur și parcă nu-mi mai recunosc lumea.
Unde erau bunicii când am crescut? La masă, cu noi.
Cu glas blând, cu ochi obosiți, dar vii.
Azi, bătrânețea a devenit rușine. Povară. Linie roșie în buget.

În Marea Britanie, se discută ca moartea după 75 de ani să coste moștenitorii o avere.
Dacă părintele tău moare la 76, tu, copilul, vei plăti taxe și impozite de parcă ai fi comis un păcat:
acela că l-ai iubit destul cât să-l ții în viață.
67% din pensie – luată de stat.
Nu pentru drumuri. Nu pentru spitale.
Pentru că „a trăit prea mult”.

În Olanda, dacă ai trecut de 75 și te simți trist, poți merge frumos să semnezi.
După șase luni de „consiliere”, te liniștesc legal.
Nu trebuie să fii bolnav, ci doar bătrân și, eventual, singur.
Că pentru unii, asta e deja un diagnostic mortal.

Și în toată această demență birocratică, apare întrebarea:
va fi valabil pentru toți?
Oficial, da. Pentru bărbați și femei, la fel.
Dar realitatea? Alta.

Bărbatul, la 75, după o viață în care a cărat, a tăcut, a plătit, a strâns…
se uită în ochii copiilor și nu mai vede iubire. Vede calcul.
Și pentru că îi iubește, va ceda.
Va semna. Nu pentru că vrea să moară,
ci pentru că nu vrea să-i încurce.

Femeia, poate singură, poate văduvă, primește zâmbetul moale al sistemului:
„Ești liberă. Fii demnă.”
Și ea, obosită, uitată, neauzită – va alege moartea ca ultim act de loialitate
față de niște copii care n-au mai avut timp să-i răspundă la telefon.

Dar adevărul e unul singur:
statul european nu mai vrea bătrâni.
Vrea cifre. Vrea eficiență.
Și pentru că n-are curaj să-i împuște, îi educă să se omoare singuri.

Soția îi va spune bărbatului:
„Poate ar fi mai bine, dragă…”
Fiica va privi mama și va șopti:
„Ne salvezi dacă ne lași ceva…”
Și bătrânul va zice:
„Dacă asta vă ajută, eu mă duc.”

Dar nimeni nu va recunoaște că l-a omorât.

În Belgia, e legal să mori pentru depresie.
În Canada, dacă ești sărac și cu handicap, ți se oferă injecția – în lipsă de adăpost.
Și la noi, în România, poate nu azi, dar mâine, vine o doamnă cu accent de Bruxelles
care va zice că e „spre binele tuturor”.

Și tu vei râde, amar.
Pentru că da – UE e o comedie absurdă cu final tragic.
Te îngroapă lent, zâmbind european. Cu fonduri.

Ne-au învățat că viața e drept.
Acum ne învață că moartea e obligație.
Că e „solidaritate”.
Că e „ecologie”.
Că e „demnitate”.

Dar nu e nimic demn în a-ți convinge tatăl să moară ca să-ți plătești rata.
Nu e nimic curat în a-ți împinge mama spre eutanasiere ca să-ți rămână casa.

În Levitic scrie:
„Să te ridici înaintea căruntului și să cinstești fața bătrânului.”
Dar azi, bătrânul e chemat să se ridice singur… spre ieșire.

Iar noi stăm și ne uităm. Zicem: „E civilizat.”
Dar știți ce nu e civilizat?
Să-ți îngropi părintele viu.
Să-l adormi legal și să-i iei apartamentul.

Nu, dragii mei. Nu e progres.
E satanism birocratic.
Cu tabele, cu proceduri, cu ONG-uri zâmbitoare și cu plicuri sterile.
Dar fără inimă.

Și dacă azi taci,
mâine semnezi pentru tata.
Poimâine – pentru tine.

Hristos a murit ca tu să trăiești.
Nu ca statul să decidă când ai trăit destul.

Refuză această minciună.
Apără viața.
Apără bătrânețea.
Apără demnitatea.
Pentru că viața e sfântă.
Până la ultima suflare.”

Autor: Anatol Basarab